• „MONITORUL IMOBILIAR ” -singura sursa independenta despre piata locala

    ____________________________ ____________________________ PESTE 350 DE SUBIECTE IMOBILIARE DE MARE INTERES ; CA SA LE CITITI, APASATI AICI >>>>>>> _____________________________ SCRIE AICI : INTREABA SAU COMPLETEAZA Artur Silvestri >>contact >aici >> _____________________________
  • " ROMANIA VAZUTA DINSPRE EUROPA "

    monitor-imobiliar1.jpg ______________________________ In Europa, " traditia" si " natura" sunt reguli de fier ce nu se pun in discutie ; la Bucuresti , acestea inca nu se cunosc. Dar se vor cunoaste curand , indiferent ce crede Stapanirea . _______________________________
  • DE CE A APARUT " MONITORUL IMOBILIAR " ?

    " Monitor Imobiliar " este un buletin cotidian de comentarii , analize , opinii si prognoze pe tema imobiliara romaneasca alcatuit de dr. Artur Silvestri , professeur - visiteur la Universite Francophone Internationale din Bruxelles si fondator al SGA ROMANIA - INSTITUTUL DE CONSULTANTA IMOBILIARA LTD. Materialul prezent in acest buletin poate fi preluat gratuit pentru uzul presei cu conditia mentiunii sursei ( " Monitor Imobiliar " ) si a autorului . Buletinul este redactat de dr. Artur Silvestri in baza unei documentatii de piata romaneasca alcatuita de SGA ROMANIA si , deopotriva , prin documentatia europeana proprie . Orice aprofundari tematice se pot solicita la adresa de e-mail : sga.romania.contact@gmail.com sau direct editorului , la adresa monitor.imobiliar@gmail.com ________________________________ ClickLink.ro ________________________________ O CARTE " DE IMOBILIAR", APARUTA IN LUNA IULIE 2008 _______________________________ ________________________________
  • DOUA INTERVIURI INCENDIARE, CARE AU STARNIT COMENTARII SI AU FACUT EPOCA

    Artur Silvestri: Unii vorbesc despre mine ca despre un personaj excentric, naiv si idealist "Wall-Street", 31 Iulie 2006 "Nu privesc emisiunile de televiziune, cel putin in Romania, unde acestea sunt pur si simplu dezgustatoare prin slugarnicie, sub-cultura si un gen de suprarealitate unde nu se poate identifica aproape nimic din viata cotidiana de la noi", spune Artur Silvestri, Director General al grupului S.G.A. Romania - Institutul de Consultanta Imobiliara si profesor in gestiune imobiliara si expertiza de patrimoniu la Universitatea Internationala Francofona (U.F.I. ) din Bruxelles. >>>>intreg interviul aici>>>> ________________________ Bucurestii-o-vietate-handicapata-de-hotie-avand-numai-un- sfert - de - plaman "Daca vorbim punctual, nici macar in Turcia nu exista mall-uri in mijlocul orasului, caci 'Galleries La Fayette' din Paris sau 'El Corte Ingles' din Barcelona, nu sunt mall-uri, dar la noi sunt, si intentia unora este sa le intinda pana chiar in preajma Ateneului sub privirile prostite ale unei majoritati ce isi pierde vremea cu privitul la televizor" - Artur Silvestri ________________________
  • REFERINTE/click pe tema preferata

  • ALTE CARTI DE "IMOBILIAR"

    artur-silvestri-exercitii-de-exorcism-social.jpg _________________________ _________________________ _________________________ _________________________ artur-silvestri-apogeul-derutei.jpg __________________________ artur-silvestri-apologia-hazardului.jpg __________________________ __________________________ artur-silvestri-efectul-thales-din-milet.jpg __________________________ __________________________________
___________________________________ ___________________________________

~„Bucureştii vechi“ sau „Bucureştii noi“? – un „studiu de caz „istoric

CÂTEVA PRELIMINARII LA „ANATOMIA UNUI ORAŞ STRÂMB“

ARTUR SILVESTRI

Când, acum aproape patruzeci de ani, am ajuns în Bucureşti aşezându-mă aici cu locuinţa, oraşul se înfăţişa într-un fel ce astăzi îmi pare ca fiind aproape extras dintr-o fotografie scoasă la dagherotip. Un anumit calm ce rezulta dintr-o impresie de „viaţă aşezată“ şi din proporţii în organizarea de străzi şi de clădiri era parcă de la sine înţeles şi încă nu începuse a se tulbura excesiv prin invazia „lumii indefinite“, de ţărani fugari, venită de aiurea în căutare de câştig mai uşor şi de oareşicare confort deşi aceasta exista şi se aşezase fără accese de febră socială. Imaginea însăşi de planuri articulate şi de „regiuni concentrice“ cu un înţeles simbolic impresiona, traducându-se prin formulări care astăzi nu se mai înţeleg şi adeseori nici nu se mai ţin minte.

În mijloc, ca un fel de „spaţiu consacrat“ de tradiţie, stătea aşa-numitul „Centru“, de fapt o întinsă arie nedefinită care, începând din Piaţa Universităţii – adică de acolo unde Marile Bulevarde se întretaie în crucea de puncte cardinale fundamentale – se desfăcea prin lărgire către toate direcţiile, întinzându-se mai mult ori mai puţin, aşa cum vremurile îngăduiseră să se închege cartiere şi tradiţii în câteva sute de ani. Acesta era „Oraşul Domnilor“, prelungit prin aproape inexplicabile mecanisme de istorie a hazardului, prin câteva „pungi urbane“ de cartiere cu notorietate de sanctuar precum Parcul Jianu, Cotrocenii şi Parcul Domeniilor Statului. „Oamenii vechi“ trăiau, de altminteri, în această geografie unde Parcul Bonaparte, Strada Armenească ori Cartierul Visarion însemnau nu „locuri“ ci „principii“ sau, mai bine zis, „embleme“ tot atât de elocvente ca şi blazonul şi cuprinzătoare ca şi acesta. Şi felul caselor traducea ţinu­ta omenetului ce le popula: adeseori impunătoare şi arătând „stil“ vizibil deşi destul de heteroclit, alăturând palatul neo-clasic, neo-brâncovenismul indigenist al „Şcolii lui Ion Mincu“ şi înrâurirea cubismului cu origina în germanicul „Bauhaus“ de importaţie acceptată şi însuşită.

Acesta trebuie să fi fost „stilul bucureştean“ ireductibil, o mixtură de epoci şi de straturi aşezate prin adaos şi preferinţă indivi­duală ce conţinea „declaraţii ideologice“ subînţelese şi, deci, un catalog de filosofii sociale traduse în „modul de a locui“. Mai încolo decât această lume de stăpâni, se întindeau „car­tierele“ pestriţe cu ori­gine adeseori necunoscute, ce s-ar fi tras din sate înghiţite de oraş ori din foste sălaşuri de moşie, precum Floreasca, când nu erau de-a dreptul „inventate“ prin împroprietărire destul de recentă şi prin aducere de lucrători agricoli obligaţi să se împământenească repede şi cu otuzbirul în Băneasa de pe lângă strada Gârlei, în malul lacului Griviţa. Câteva, dar nu multe, rezultau din „dezvoltări“ tot atât de nevoluntare, precum „Bucureştii Noi“, unde, pe moşia unui anumit Bazilescu, se tăiaseră străzi geometrice ca în vremea Regulamentului Organic. Şi încă, pe lângă acestea, un număr oarecare de „locuinţe ieftine“, ridicate pentru muncitorime în anii ’20 şi ’30, pe terenuri de margine ori de „maidan urban“, clădiri de formă geometrică şi nepretenţioase atât prin spaţiile locuite cât şi prin grădiniţa minusculă ce se adauga, totuşi, casei, sporind verdeaţa unui oraş păgubit în chip tradiţional de vegetaţie, întotdeauna insuficientă.

Apoi, şi mai departe, către „mitocuri“ (adică înspre „schiturile de margine de oraş“, câte vor mai fi fost odinioară) răsăreau de peste tot mahalalele, aşezăminte de oameni de viitură, „universul mitocanilor“. O întinsă pânză de alăturări de case mărunte crescând prin gospodării eclectice, care puneau laolaltă ograda rurală şi cocioabele vernaculare de magazii, bucătărie de vară şi umbrare de fa­milie uvrieră, înconjura pretutindeni „oraşul clasic“, locuit, încă şi atunci, de adaosuri de „vechi“ anteriori şi de „vechi“ recenţi care, la rândul lor, se coalizaseră cu „noii“ dornici de alianţă pentru blazon. Aici, prin Rahova şi prin Pantelimon, prin Colentina ori pe lângă Şoseaua Viilor se adunaseră veneticii diverşi şi progeniturile lor, incapabili de a pleca din „cartier“ în „oraş“ altfel decât prin mezalianţe, aplicare de spirit apucător ori stăruinţă în a slugărnici. Era vremea când încă amestecurile sociale nu se încetăţeniseră, creind acel aspect de bazar uman dizgraţios ce ne apare astăzi ca fiind perpetuu şi inevitabil în a se repeta la infinit. „Omul“ şi „locul“ apăreau atunci într-o consonanţă uimitoare şi, astfel, devenea de la sine înţeles ada­giul, adaptat, ce suna funambulesc însă având realitate conţinutistică: „spune-mi unde locuieşti ca să-ţi spun cine eşti“.

La drept vorbind, aspectul patriarhal era încă uimitor de pu­ternic deşi către sfârşitul anilor ’60 acesta începuse să se subţieze şi să se înlocuiască, accelerat, printr-un mod de viaţă pseudo-me­tropolitan unde populaţia localnică ajunsese irecognoscibilă printre „meteci“ de provincie, dezrădăcinaţi şi aventurieri. Contrar opiniei curente ce leagă „stricarea oraşului“ în forma lui tradiţio­nală de acele vremuri, realitatea documentată nu este însă aceasta. „Stricat“ în me­diul social – asemănător, până într-un anumit moment, cu castele indiene – oraşul nu suferise încă nici o corecţie ci doar adaosuri prin extensiune şi completări nu prea semnificative. Principiul trebuie recunoscut a fi modern. Pretutindeni în lume atunci când populaţia sporeşte cu procent ridicat în timp scurt iar economia se dezvoltă, (indiferent cât de organic ori silit-cerând, deci, forţă de muncă suplimentară) oraşele de întind pe orizontală, „ocupând marginile“ şi lărgindu-se prin adaosuri şi aglutinări. Ideea că „industriile“ înconjoară „vatra“ şi nu o tulbură este atât de răspândită încât nici nu mai trebuie demonstrată iar alăturarea „cartierului de locuinţe“ de „locul muncii (şi, deci, de „fabrică“) este tot atât de evidentă şi se dovedeşte pragmatică. Astfel încât mulţimea de cartiere răsărite în doar câţiva ani acolo unde industria le făcea necesare, se dovedise inevitabilă şi, până la urmă, salutară în datele istorice imediate. Principiul însuşi nu era nou. Sunt unii care definesc Bucureştii ca fiind „o federaţie de sate“ şi pun în seama acestei „avalizări“ treptate de cătune vechi însuşi secretul de întocmire al acestei aşezări care nici măcar nu are aspect singular căci îl regăsim frecvent pe aiurea iar astăzi se produce cu repeziciune în nu puţine locuri de pe alt meridian. Atunci apar, în locul uliţelor şi caselor de pământ, „oraşe-satelit“ precum Bercenii, Militarii, Drumul Taberei şi Pantelimon sau Colentina, în a căror denumire oricine cunoaşte măcar sumar istoria locului distinge nume de sate şi de moşii anterioare şi cu vechime şi, deci, o tradiţie de locuire peste care vine „formula urbană de necesitate“. Acest mecanism modifică însă „sistemul orăşenesc“ sau, mai bine zis, principiul lui stratificat. În locul „cen­tro-genezei“ tradiţionale – cu cercuri concentrice unde aşa-zisul „inel urban“ (o ficţiune „creolă“, care îşi închipuie că Bucureştii sunt Viena) defineşte „spaţiul de concentrare“ – apare „poligeneza“ obli­gatorie, determinată însă strict prin economic şi trebuinţă de mână de lucru. Rezultă că ori de câte ori „părţi mărginaşe din oraş“ capătă valoare prin conţinut şi potenţial tradus în concret (şi nu prin invenţie propagandistică ori „de ima­gine“) dezvoltarea prin extensiune este inerentă şi se justifică. Acestea s-au făcut atunci când au răspuns unei necesităţi şi nu decurge de nicăieri că astfel de procese nu ar putea să devină posibile şi astăzi, ca şi mâine, dacă aceleaşi „scheme economice“ (cu orice alt conţinut) s-ar repeta ori apar ca inevitabile.

În această materie, câteva disociaţii se impun. Ideea că „Bucureştii cartierelor“ ar fi dăunat oraşului tradiţional este fără suport şi, de bună seamă, trebuie corectată căci extensiunea pare să fie aici, ca, de altfel, în toate oraşele „cu tradiţie“ şi „fond istoric“, soluţia cea mai la îndemână şi recomandabilă spre a conserva „ţinuta“ şi „specificul“. Astfel încât „lăţirea“ a slujit „vetrei“ şi nu a atins-o decât puţin şi nesemnificativ.

_________________
II.

Şi totuşi, acest proces natural nu a continuat, între altele şi fiindcă „starea de necesitate urbană“ se temperase destul de repede. Dar pe la jumătatea anilor ’70, Bucureştii începură a se răscoli încă odată dintr-un motiv ce apare periodic, aducând „corecţie“ şi, deci, restructurări. Acum, în loc de „extindere“, întâlnim „concentrare“ şi o energie „centripetă“ care îşi propune a înlocui o parte din „oraşul vechi“ şi a-i da un alt sens simbolic şi o altă conformaţie decât organizarea produsă de la sine. Rând pe rând se înlătură „cartiere“ ne­gustoreşti istoriceşte recente, totuşi (contrar unor concluzii ce le confundă cu „Centrul istoric“) şi se adună în locul lor un „oraş în oraş“, clădit într-un stil încă prea puţin descris „la rece“, arătând, însă, un caracter straniu, de scenografie şi decor evident prin apariţie de „străzi-cortină“ îndărătul cărora „vechiul“ rămâne la locul lui fără a putea să se dezvolte. Între „centrifug“ şi „centripet“, Bucureştii păreau a-şi căuta un principiu sănătos în a se re-produce, fără a se hotărî, astfel încât către sfârşitul secolului XX „directiva lui interioară“ rămânea încă nedefinită şi incoerentă. Această indecizie de moment se agravează şi prin câţiva factori de context istoric întru­câtva neaşteptaţi şi care, în loc să ajute „organismul urban“, îl perturbă şi îi dau o derută ce s-a instalat de câteva timp iar astăzi este la apogeu.

Întâi de toate, contribuie la aceasta „corecţia urbană neisprăvită“ anterior si care, în 1990, îşi definitivase doar o parte din „traducerea în material“ iar concepţia ei, în loc să fie înţeleasă şi, în parte măcar, urmărită şi continuată, este „satanizată“ şi exclusă, prin considerent propagandistic, din orice fel de examinare şi de ipoteza de viitor. Totul rămâne, deci, într-o „încremenire de proiect“, tipică la români pentru epocile de fractură. La aceasta se adaugă lipsa de pătrundere intelectuală şi prejudecăţile şi, în această materie, o altfel de soluţie nu s-a emis decât numai absurditatea fără precedent de a propune acoperirea cu pământ a Casei Poporului (o anticipaţie a „lichidatorismului recent“).

Programul centripet de „oraş în oraş“ se menţine, deci, în subsi­diar fără a se completa timp de mai bine de un deceniu iar aspectul deprimant al „Centrului Civic părăsit“ – unde nu se continuă nimic dar începe să se schimbe în mod tacit prin îngăduinţa „din spatele uşilor închise“ la stăruinţa câte unui personaj cu acces la Stăpânire – creează o vreme „răspunsul natural“ tradus prin „plecarea din oraş“.

Anii ’90 cunosc şi încurajează această reacţie ce se produce de la sine şi care, la drept vorbind, ar fi putut constitui ipoteza sănătoasă de evoluţie a Bucureştilor de la oraşul tradiţional la „metropolă“ şi la „megapolis“. Rând pe rând, prin capriciu individual sau alăturare de voinţe, când nu de-a dreptul datorită „modei“ şi atracţiei pentru „cei de o seamă şi de un rang“, apar „satele de miliardari“ constituite, însă, greşit şi strâmb în Pipera şi Băneasa (dar nu şi în Corbeanca „tradiţională“ unde „Paradisul verde“ rămâne modelul pozitiv); aceasta ar fi fost, de fapt, mişcarea naturală de extensiune, „lăţire“ şi „descongestionare“ ce s-ar fi reuşit dacă Stăpânirea avea măcar o cât de măruntă înţelegere faţă de trebuinţele unui oraş gata de sufocare şi s-ar fi dedicat binelui public şi nu binelui tribal. Nicăieri, în aceste „dezvoltări“ făcute cum s-a nimerit, nu a apărut măcar o idee de sistematizare sau o iniţiativă în a civiliza teritoriul prin introducere de reţele de utilităţi necesare iar când s-a înaintat oareşicum, au apărut „redobânditori“ reali ori fabricaţi care, protes­tând drepturile uneori aproximative, făcură să se întârzie şi ceea ce se realiza prin efort privat adesea împotriva Statului nepăsător.

Dar oricât ar fi fost această întindere de oraş de neoficială şi, de fapt, naturală şi oricât de neînţeleasă de Stăpânii Clipei, ea arată că, indiferent cât de târziu, în numai acest fel se vor putea Bucureştii întări şi rezema pe un principiu stabil: adică se vor extinde sau vor pieri. Această evoluţie adeseori tăcută se continuă în forme dintre cele mai diferite care includ deopotrivă prefacerea Otopenilor într-un mic oraş comercial, apariţia, ca nişte plante răsărite spontaneu, de magazine enorme la capătul Militarilor şi mulţimile de cartiere adeseori excentrice şi fără idee ordonatoare aşezate pretutindeni unde se câştigă bine şi există teren mai ieftin. Totul, sau aproape totul, pare strâmb şi neînchegat şi, la drept vorbind, aşa şi este dar această ne-aşezare devine „sindrom predominant“ când cei ce trebuie să creeze agregarea se prefac că s-ar retrage din istorie – lăsând iniţiativa să fie aşa-zis liberă – dar în realitate se ocupă cu precădere de „istoria lor“. Anii recenţi arătară că aceasta nu este doar o impresie ci o realitate dezgustător de mult premeditată şi care se execută adeseori perfect. În locul unei strategii de extensiune şi de „Oraş Mare“, ce ar fi preschimbat Bucureştii, în doar un deceniu, într-un megapolis impresionant şi l-ar fi transformat într-un centru al Europei de Est care, prin dimensiune, po­pulaţie şi loc în geografie, nu se poate compara cu nici o altă ca­pi­tală dimprejur, apare „ideologia concentrării“ şi a oraşului înghesuit, care stăpâneşte în aceste zile şi nu dă semne că s-ar mai opri. Apare, astfel, un „neo-ceauşism dezlănţuit“ lipsit de cea mai neînsemnată capacitate de a gândi prospectiv şi care strică totul cu cinism numai pentru a se obţine dijmă, „zeciuală“ şi procent în afacere atât din „retrocedările făcute funcţionăreşte“ după legea balkanică dar şi din darul de îngăduinţă al „investitorilor strategici“ care ne procopsesc cu clădiri de zeci de etaje în oraşul cu cel mai ridicat risc seismic din Europa, crescut pe albii de râuri adică pe sol moale, suferind prin supraaglomeraţie şi asaltat de români înfometaţi care vin din fundul ţării aici, fiindcă nu ajung în Occident, şi trăind în provizorat (dar nu încă în barăci şi bidonvilluri) precum la Istanbul. „Masacrul urbanistic“ început pe muteşte cu stricarea Bucureştilor tradiţio­nali, unde – în loc să se împiedice orice stricăciune, precum în Viena, prin declaraţie de „rezervaţie urbană“ – s-au ridicat „centre de afaceri“, „sedii de firmă“ şi „blocuri cu apartamente de lux à la roumain“, continuă acum şi escaladează cu o putere de rostogolire uimitoare ce aduce clădiri colosale în pieţe deschise şi liniştite şi giganţi nesăbuiţi lângă catedrale ce definesc Oraşul. Acestea nu se nasc de la sine ci se aprobă de către „specialişti“, invocându-se acel nenorocit „consens al experţilor“ ce traduce, de fapt, monopol de opinie pentru „ei“ şi „ai lor“. Astfel se naşte cu vizibilitate şi acţionează fără nici o ferea­lă „lichidatorismul“ cel mai deşanţat însă pragmatic în folos propriu şi organizat „în spatele uşilor închise“ adeseori de multă vreme şi pus în lucrare printr-un ingenios „principiu al biliardului“.

Dispar pe rând depouri (şi mâine chiar şi Gara de Nord), fabrici, şiruri de clădiri socotite „vechi“ în virtutea unei ideologii primitive a modernizării făcute de creoli neinstruiţi a căror unică înţelegere socială este mentalitatea de stăpân cărat de ordonanţă cu spatele sau de ne­gustor de mic oraş de câmpie ajuns pe scaunul lui Pake Protopopescu. „Triumful betonului“ este parcă definitiv într-un oraş care îşi pierde rând pe rând parcurile căzute sub toporul câte unui „mandatar de redobânditori“ aleşi cu grijă ca să nu transpire mecanismele de fraudă colectivă. Răspândirea Răului este complexă şi completă. Pe la începutul acestei primăveri, în doar două zile şi sub privirile impasibile ale Stăpânirii complice, zeci de mii de arbuşti de pe lângă Aeroportul Băneasa au fost culcaţi la pământ de tăietori neidentificaţi şi într-un anonimat desăvârşit căci „presa fudulă de ureche“ sau co-interesată recenza decolteul Madamei de Pompadour. Cârdăşia în rău atinge cote greu de închipuit dar acesta este doar începutul unui lung proces de stricăciune socială de unde, însă, se va câştiga enorm. Acum, de lângă „doctrina reparaţiilor nesfârşite“ – care a făcut ca să fim singurul oraş din lume unde acelaşi bulevard se repară „structural“ în fiecare an – apare „malaxorul de bani“ unde „grupuri definite“ ce se denumesc „investitori“ şi „speculatorii instituţionalizaţi în echipe“ susţin „noua faţă a oraşului învechit“ care, prin ridicări de construcţii absurde, vor face viaţa aici de netrăit. „Oraşul sufocat“ îşi trăieşte ultimele zile de linişte relativă în faţa asaltului celor care se socotesc stăpânii a tot ce este nemişcător aici şi, cât de curând, şi al celor ce încă mişcă fantomatic în praful astral şi prin gazele ce te înăbuşesc. Un aer de sfidare medievală – de „jupân“ care îşi îngăduie să hotărască discreţionar tăieri de bulevarde inutile, ridicări de pasaje new-yorkeze într-un mediu de case mărunte – s-a instaurat cu vehemenţă imitând ceea ce se închipuie a fi fost, acum douăzeci şi ceva de ani, „o conducere cu mână de fier“.

Totul, însă, se explică prin lăcomia de bani. Dacă Bucureştii nu ar fi devenit aproape dintr-o dată, prin conjuncţia „ideologiei redobândirii dirijate“ şi a viiturii de „bani imaginari“ tradusă în cre­di­tarea ipotecară, un oraş scump unde se câştigă enorm în interval scurt, nu ar fi apărut nici „oferta ţinută în buzunar“ pentru „atunci când trebuie să apară“ şi nici potopul de „investitori“ ce vor construi zgârie-nori în lunca Dâmboviţei, vor încasa banii mulţi şi vor pleca spre alte zări lăsând „consumatorii“ să privească extaziaţi grădinile suspendate în mijlocul oraşului cu ciclul istoric consumat.

Aceste imagini doar aparent apocaliptice sunt însă nimic fără de ceea ce abia începe să se petreacă în „capiştea spoielii“. În absenţa unei perspective ce depăşeşte nu „mandatul“ (căci, oricum, proiectul de câţiva ani nu a existat nici o dată şi nici nu poate exista dacă obiectivul este cel ce se ştie şi nu se spune) ci viaţa trecătoare a unui om, vor răsari în ceea ce unora le place să denumească „Micul Paris“ cele mai oribile clădiri posibile prin alăturare nepotrivită faţă de ceea ce încă a mai rămas din „tradiţia“ călcată în picioare; toate sanctuarele cu răsunet în cultură şi în imaginarul colectiv se vor strânge cu sfială în faţa „modernizării“ sălbatice care abia acum exprimă cu adevărat „spirit de cizmar“; toate parcurile ce ne mai îngăduie să respirăm vor fi şterse de pe faţa Pământului căci în loc de plantaţii de arbori vom avea plantaţiile de vile de unde câştigă cine trebuie, primind drept cadou întinderi ce valorează cât cheltuiala deşanţată făcută în câteva vieţi. „Oraşul strâmb“ orânduit de oamenii pe măsura lui se va impune arătând tot ce este mai nedefinit şi rezidual în această ţară atât în materie de om cât şi în tematica de viaţă istorică. Dar de bună seamă că toate vor avea un sfârşit care, ca întotdeauna când hybrisul stăpâneşte, se va arăta şi el, venind ca un hoţ, noaptea, pe furiş. Odată cu „marele cutremur“, care va fi aici, aşa cum prea bine se ştie, „sfârşitul Bucureştilor“ corectaţi inutil va fi în afară de orice discuţie. În climatul de debandadă instituţională şi de nesfârşită potemkiniadă de stăpâni apucători, câteva luni de imobilizare citadină vor face să se pro­­ducă şi să se instaleze „maladia oraşului inutilizabil“. Abia atunci se va înţelege că „modernizarea“ nu a slujit decât câtorva „participanţi la joc“ iar soluţia, evidentă de atâta vreme şi care ne arată că Bucureştii se extind sau dispar, va mai putea fi invocată şi poate întrebuinţată dar cheltuind încă o dată ceea ce, oricum, astăzi se cheltuie hotărât degeaba.

În această materie, voi spune, deci, ceea ce spun de atâţia ani: „Bucureştii noi“ (dacă vor exista) vor face să supravieţuiască „Bucureştii vechi“, un oraş în sine interesant dar urâţit de cei ce îl stăpânesc.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: